[ Pobierz całość w formacie PDF ]
.în literatura latină, metafizica nu a fost niciodată decît obiect de importT'dar Roma a produs moralişti străluciţi, printre care trebuie să-i numărăm pe oratori şi istorici.Importanţa acestui fapt este considerabilă pentru cel care vrea să înţeleagă originile culturii europene a Evului Mediu timpuriu, căci aceasta îşi are originea în literatura latină.Cu siguranţă că a fost larg deschisă şi influenţelor greceşti, de pe urma cărora a avut mult de cîştigat.Influenţa lui Origene asupra Sfîntului Ambrozie, a lui Plotin asupra Sfîntului Augustin, a lui Platon şi Aristotel asupra lui Boethius avea să aibă un mare răsunet în gîndi-rea medievală, dar aceasta nu a comunicat la început în mod direct decît cu cultura latină, fapt care a constituit unul din factorii hotăritori ai destinului ei.(^Expresia cea mai limpede a idealului care stăpînea această cultură se găseşte în operele lui Cicero.\Pentru el, omul nu se deosebeşte de animale decît prin vorbire: este un animal cuvîntător.Pe aici rezultă imediat că omul, cu cît vorbeşte maTbTne, cu atît este rnăFoih.De aceea, elocinţa este în concepţia lui arta supremă, şi nu numai o artă, ci o virtute.Aşa cum a spus-o el însuşi în De inventione rhetorica şi în De oratore, elocinţa este acea virtute prin care omul se ridică deasupra celorlalţi oameni, tocmai prin ceea ce îi conferă omului însuşi superioritatea faţă de celelalte animale.Cel care cultivă elocinţa îşi cultivă aşadar propria umanitate.Cîştigul acestei culturi este politior hu-manitas9*; iar ea este alcătuită din humaniores litterae", numite astfel pentru că îl fac pe om mai om, pe măsură ce îl fac mai elocvent.98 educaţie liberală (sens întîlnit la Cicero); umanitate mai cultivată (Ib.lat.).99 literal: ştiinţe mai umane; literar: ştiinţe umaniste, umanioare (Ib.lat).CULTURA PATRISTICĂ LATINĂ161Dar cum trebuie înţeleasă elocinţa? începînd cu De inventione rhetorica, dar cu şi mai multă tărie în De oratore, Cicero a dezvăluit greşeala celor care cred că elocinţa se predă sau se dobîndeşte învăţînd retorica.Era, el însuşi, prea artist, ca să nu ştie că regulile se nasc din artă, şi nu invers; dar, aşa cum se opunea retorilor puri, îi denunţa cu hotărîre şi pe specialiştii gîndirii pure, şi ai speculaţiei.într-un fragment foarte ciudat din De oratore, Cicero a refăcut istoria culturii umane aşa cum şi-o închipuia el.La început, marile căpetenii de popoare, ca Licurg sau Solon, a căror elocinţa nu este decît înţelepciunea care se exprimă în public pentru binele cetăţii.Mai tîrziu, apar oameni care, ispitiţi de farmecul înţelepciunii, se hotărăsc să se dedice întru totul studierii ei.Cel mai mare şi, poate, primul dintre aceşti dezertori ai cetăţii este Socrate, vinovat de despărţirea înţelepciunii de elocinţa.Despărţire fatală pentru amîndouă, într-adevăr, căci a dus treptat la starea de lucruri pe care Cicero o deplînge, o elocinţa care nu e decît o retorică, pentru că nu mai are nimic de spus, şi o înţelepciune stearpă, care nu mai ştie să vorbească.De acum înainte, filozofii trebuie învăţaţi din nou să vorbească, sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, oratorii să gîndească.Un orator învăţat este deopotrivă elocvent şi înţelept, una datorită celeilalte.De vreme ce poţi fi înţelept fără să fii elocvent, dar nu şi elocvent fără să fii înţelept, idealul uman ce trebuie urmat este cel de doctus orator: oratorul învăţat)(De oratore IU, 142, 3).Ce să cuprindă această învăţătură? Vorbirea omenească face posibile comunităţile omeneşti; cuvîntul le întemeiază, ea le conduce.Orice şef de stat este orator; deci trebuie să înveţe mai întîi toate artele libere şi demne de un om liber {artes liberaleş = artes libero dignae).în De oratore (I, 8-12), Cicero aminteşte gramatica (sau studiul literelor), matematicile, muzica, retorica şi filoiofia.în acelaşi dialog (I, 187 şi III, 127), precizează că matematicile cuprind geometria şi muzica.Obţinem astfel lista celor şapte arte liberale medievale.Trebuie să observăm însă că orice plan educativ roman cuprindea două feluri de elemente: artele liberale pe care le-am enumerat mai sus, comune tuturor oamenilor cultivaţi, şi anumite cunoştinţe de natură variabilă, potrivit scopului anume pe care-1 avea în vedere fiecare educator.în Disci-plinae, Varro adaugă la cele şapte arte deja amintite, medicina şi arhitectura.Vitruviu niai enumera şi altele, dar scopul urmărit de Vitruviu era să formeze arhitecţi, pe cînd cel al lui Cicero era să formeze conducători capabili să administreze bine Cetatea.La acest prim fond de cunoştinţe le-a adăugat pe toate cele menite avocatului şi oratorului politic.Din nefericire, după cum Ştia din proprie experienţă, avocatul şi omul politic trebuie să vorbească despre tot.Dar nu poţi vorbi cu elocinţa decît despre ceea ce cunoşti, şi nu le poţi şti pe toate.Dorinţa de a ieşi din această dilemă 1-a determinat pe Cicero să susţină că omul elocvent este cel care poate să înveţe repede orice lucru (de fapt, ce nu poţi învăţa repede nu vei şti niciodată) şi să vorbească apoi despre el mai iscusit şi mai bogat decît cunoscătorii înşişi
[ Pobierz całość w formacie PDF ]
